Pe pajiştea ce prindea
culori de primăvară,
ar vrea şi ea sărmana
să se mai joace afară.
Dar e lovită şi umilită
adesea de copii,
ce au de toate acasă,
ce-s veseli şi zglobii.

Să fie în batjocoră luată,
şi aruncată la o parte,
ca alţii să se râdă
şi urât să se poarte,
demult se obişnuise,
cu acest mizer destin,
deşi sufletu-i tânjea
după un strop de alin.

Vremea trecea
iar de acum fetiţa
o tânără frumoasă,
o adolescentă era,
şi-n inimă-i creştea,
şi mai puternică voinţa,
blestemu-ntr-o viaţă bună
a-şi transforma.

Într-o zi frumoasă
senină cu mult soare,
un tânăr o privi
fixând-o cu înfocare.
Cu vorbe dulci
inima-i ademeni,
ea lasă totul
şi cu speranţă-l însoţi.

Dar nu trecură multe zile,
cîteva cât numeri,
când tânărul dădu,
nevinovat din umeri,
-„Ştii Magdalena
să nu o iei în ură,
dar cred că totul,
a fost doar aventură".

Cu ochii înlăcrimaţi
cu sufletul zdrobit,
în faţa tinerei viitorul,
pe loc s-a năruit.
Cu trupul tremurând,
cu faţa stinsă, plânsă
ştia că de acum va fi,
mai alungată,mai respinsă.

-„Să mă întorc acasă?!
E clar nu se mai poate,
Am să iau drumul ce duce,
afară din cetate",
Convinsă că nu e nimeni
destinul să-l vegheze,
se hotărî cu disperare
tânara să se prostitueze.

Aşa-i trecură anii,
ce-i distrugeau fiinţa,
demult n-o mai mustra
nici măcar constiinţa.
Bărbaţii uşurateci,
şi plini de rele o vânau
în poftele lor murdare
o chinuiau o,umileau.

Curând ajunse Magdalena,
cunoscută în cetate,
pentru viaţa ei murdară
şi plină de păcate.
Fiinţa ei fragilă
de Dumnezeu creată,
era acum în lanţuri
de şapte demoni încuiată.

Pierduse demnitatea
pierduse vrednicia,
şi-acum plătea cu amar
răzvrătirea, nebunia.
Însă-n inima ei frântă
mai fumega un muc,
-„Am să încerc la Isus
cumva ca să mă duc!

Dar drumul până acolo,
e-anevoios e greu,
El tocmai a intrat
la un mare fariseu.
Şi acesta ştie prea bine
că sunt o păcătoasă,
precis mă aruncă afară
cu vocea-i nemiloasă."

Şi în mână luă femeia,
vasul ei de alabastru,
iar dorul din inima ei
acum devenise astru.
Paşii timizi se opriră,
fariseul văzându-l la masă,
Gândi: „-Intru! şi ce va spune,
deloc nu mai îmi pasă.

Un singur lucru îmi doresc
să capăt eliberare,
pentru trecutul păcătos
Isus să-mi dea iertare."
Purtată de acest sfânt fior
intră; I se aruncă la picioare,
şi fără cuvinte începu,
să plângă cu lacrimi amare.

Isus cunoştea femeia,
şi al ei trecut murdar
dar peste ea lasă să curgă,
al mântuirii har.
Demnitatea, vrednicia
i-au fost date înapoi
şi-al ei suflet îl umplu
cu comori şi taine noi.

Şi de-acum ea peste tot,
îl urmă nedespărţită,
căci mai presus de toate
era salvată, mântuită.
Iubirea ei pentru Isus
nu mai avea hotar,
cuvintele Lui le sorbea
ca pe un dulce nectar.

Minunile ce le făcu,
ea le-a văzut cu ochii ei,
cu cinci pâini şi doi peşti
hrăni bărbaţi, copii, femei;
Pe cei morţi i-a înviat ,
bolnavii vindecând,
El e profet cu adevărat,
auzi mulţimi spunând.

Cu strigăte de Osanale
cu ramuri de finici în mîini
ea Il privi acum pe Isus
cum intră în Ierusalim.
O,ce bucurie îi umplu fiinţa,
cu toţi strigau în plin
Isus Fiul lui David,
Împărat şi Miel Divin.

Şi aşa trecu săptămâna,
Isus fusese proclamat,
de atunci preoţii şi cărturarii,
căutau să prindă pe Impărat.
La sfat s-au întâlnit cu teamă
de norodul ce-l urma,
planul ca să Il omoare,
acum prin Iuda se-mplinea.

Şi zvonul repede se-mpînzi,
mulţimile se adunară
Isus e prins şi judecat,
dat în a Iadului ghiară.
Maria nu putea să creadă,
al ei Isus să fie condamnat,
veni şi ea să vadă,
poate totuşi va fi eliberat.

Şi inima-i se sfârşea,
văzând cum aceleaşi mulţimi.
acum strigau,urlau, răcneau ,
cu voci venite din întunecimi.
Nu-nţelegea ce s-a-ntâmplat,
ce a greşit, şi care-i vina Lui,
El a iertat a vindecat,
şi a făcut bine orcui.

Şi lacrimile şiroaie-i curgeau,
pe faţa arsă de soare,
iar gândurile-şi aduna;
„-Cum L-aş putea ajuta oare?!
Soldaţii– L înconjoară
şi fără milă Il lovesc,
iar la El ca să-ajung,
n-am şanse să răzbesc"

Şi aşa– L privi ea pe Isus,
cum în chinuri murea,
Speranţa şi tot ce I-a adus
se năruia, se spulbera.
Şi încă aşa o strigare,
„Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit"
Îi provoca disperare ,
era chinul cel mai cumplit.

....

Era aproape pe înserat,
era ziua Pregătirii,
când Iosif s-a dus la Pilat
cuprins de-un fior al simţirii,
Şi-l rugă să i de-a trupul
cu cinste să-L îngroape,
de locul celor bogaţi,
Să nu fie departe.

Maria Magdalena
şi mama lui Isus
cu inimile zdrobite
priveau unde L-au pus.
O piatră grea la uşă
a fost rostogolită
iar groapa lui Isus
de ostaşi bine păzită.

Noaptea căzu peste cetate,
ca un blestem ca un coşmar,
să doarmă să mai viseze,
când inima-i era de jar?
Când gânduri negre o bântuiau,
iar strigătul cel auzit
îi răsuna ca un ecou :
„Dumnezeul meu ,pentru ce m-ai părăsit!"

Smulsă din chinul nopţii,
când întunericul se risipea
la groapa iar să meargă,
în inimă dorinţa–i creştea.
O ultimă mulţumire,
pentru iertarea de păcat,
pentru iubirea revărsată ,
vroia sa-I dea neaparat.

Pe colinele şerpuite
afară din Ierusalim,
Paşii ei grăbiţi alergau,
spre al ei Mântuitor divin!
Toate scenele văzute,
i se perindau în gând
şi nori negri iar cădeau,
peste sufletu-i arzând.

Ajunsă la groapă,
deodată se înspăimântă,
piatra-i dată la o parte,
mormântul gol o frământă.
Dar iată, că doi îngeri,
în alb strălucitor
O strigă pe nume ,
şi-o-ntreabă de-al inimii dor.

„-Ah mi-e atât de teamă,
pe Domnul mi L-au luat
de-aş şti unde L-au pus,
m-aş duce imediat".
Dar abia că se întoarce,
şi un altul o întreabă
-„Femeie de ce plângi,
eşti obosită şi fără vlagă?"

Crezând că-i grădinarul
întrebă mai cu foc,
că el L-ar fi luat
nu se’ndoi deloc.
-„Domnule spune-mi ,L-ai luat?,
oriunde-ar fi mă duc să-L iau,
sunt gata pentru El
viaţa să mi-o dau.

Dar când pe nume o strigă,
cu vocea-I sublimă "Marie",
tresări,sub un fior
vocea Lui Isus o ştie.
Ea se-toarce şi Il strigă,
eşti Rabuni,Învăţătorul,
nu Te las, rămâi aici
inima mi-a frânt-o dorul.

O ,Marie, tu Mă ţii ,
Eu la Tatăl am să mă sui,
Du-te acuma şi vesteşte,
aceasta–n lume orişicui.
Eu sunt viu , am înviat,
prin viaţa ta să dai solia,
însoţită de bucuria
că-n dar ţi-am dat veşnicia.

--------------