NOI UNIM SINGURATATEA

Noi unim singurătatea cu de toate câte ştim,
Iar pe Domnul, şi la alţii, nu mai vrem ca să-L vestim.
Ne-nchistăm în ale noastre cu de toate şi cu datini,
Şi ne-mpachetăm pe cale cu neştiri şi plini de patimi.

Mai avem şi obiceiul s-aprobăm ca-nvăţătură,
Multe lucruri ce nu sunt, rânduite de Scriptură,
Care spune să respingem tot ce e dizgraţios,
In a fi plăcute-bune pentru slava lui Cristos.

Mai unim vremelnicia cu savoarea necredinţei
Şi aşa suntem împinşi spre vâltoarea umilinţei.
Domnului, ce ne iubeşte nu-I slujim cu conscvenţă,
Dar dorim să ne-nsoţească fără multă insistenţă.

Noi suntem uniţi în multe ca nisipul din argilă,
Fără să vedem fiinţa care-i slabă şi fragilă.
Nu ne place s-atârnăm de Isus în tot şi-n toate,
Dar dorim cu simţul firii să ne-ntindem către gloate.

Timpul este pe sfârşite şi-i păcat să ne-ntinăm,
Cu păcate ce ne-ar ţine, pe Cristos să-ntâmpinăm!
La nimic să nu privim ce-ar putea să ne mai lege,
Când o fi să ne-nălţăm spre Iubitul nostru, Rege.
Amin