A răsărit cândva în depărtare,
O stea care se vede și acum,
Ne luminează urma Lui în noapte,
Cu noi este și-n zi astăzi pe drum.

Mereu este pe cer și ne veghează,
În orice vreme astăzi ar veni,
E steaua ce-a promis... cândva... odată,
Că pe pământ noi singuri nu vom fi.

A răsărit cândva pe cer... lumina,
Ce astăzi se coboară peste noi,
Ne-aduce o speranță-ntotdeauna,
Că singuri nu vom fi nici în nevoi.

Ne-aduce o nadejde ce-i doar vie,
Lumina ce pe cer s-a arătat,
Că vine acea zi ce-i așteptată,
Să ne-nălțăm cu marele-Mpărat.

Că vine un sfârșit de-aceste vremuri,
Ne-aduce ea aminte azi mereu,
Lumina ce pe ceruri strălucește,
S-o vadă tot pământul... tu și eu.

Ne luminează-n vremi de strâmtorarea,
De-atâta timp, de peste mii de ani,
Lumina ce-a luptat să lumineze,
În rugă în grădina Ghetsimani.

Acea care pe pietrele tăioase,
Călca ca să avem azi pe pământ,
Lumina ei ca noi să nu ne-abatem,
Din drumul care duce-n cerul sfânt.

Acea care vândut-a fost odată,
Și răstignită pe o cruce sus,
Dar n-au putut nicicum ca să o stingă,
Acea lumină era El... Isus.

Batjocorit a fost mereu de oameni,
Dar tot a luminat... nu s-a oprit,
A vrut ca să îl vadă-ntreg pământul,
Lumină-fiind pe cruce răstignit.

A vrut ca azi să nu fim la pierzare,
Noi aruncați de-adâncu-ntunecat,
De când a rasarit ea sus... pe ceruri,
Un drum spre viață doar ne-a luminat.

Cu noi ea va rămâne-ntotdeauna,
Și până la sfârșit va lumina,
Căci ea a rasarit cândva... odată,
Ca toți să o urmăm azi doar pe ea.

Curând va coborâ, și va fi steaua,
Ce veșnic noi cu ea vom locui,
Acolo unde nu există noapte,
Acolo unde este-n veci doar zi.