Cât să mai plâng de starea ce ne-apasă,
Cât să mai simt același veșnic chin,
Tot mai puțini arată că le pasă,
Mai merită să gem și să suspin?

Cât să mai umblu plin de întristare,
Fără puteri, cu capul aplecat,
Genunchii moi, cu griji, descurajare,
Împovărat mereu și apăsat?

Nu vreau să mă gândesc la resemnare,
Să spun: Ce pot să fac? Așa e scris!
Că vor fi vremuri grele, strâmtorare,
Și mulți se vor scălda în compromis!

Nu vreau să cred că-n a lui Isus turmă,
Iubirea-n mulți lipsește, s-a răcit.
Eu vreau să cred că-n vremea de pe urmă,
El va turna ce a făgăduit!

Da, Duhul Său cel Sfânt și o putere,
Aceasta vreau în vremea de apoi!
Ah, dă-ne Doamne-această mângâiere,
Ne umple, căci suntem atât de goi!

Ne iartă de a noastră neveghere,
Că nu Ți-am fost în toate credincioși,
De-aceea te chemăm azi, în durere
Căci suntem Doamne, prea neputincioși!

Dar Tu poți totul, scoli și oase moarte,
Chemi ce nu este ca și cum ar fi!
Tu ești Stăpânul, mai presus de toate,
Ești Domnul nostru, nu ne părăsi!

De ne-ai trecut prin clipa disperării,
Și am crezut că ne luptăm în van,
Cât ne mai ții în anul îndurării,
Ne închinăm, căci Tu ești Suveran!

Dany Căpătan