Zacheu
(Luc. 19.1-10)

Zacheu – un om micuţ – cum era el de statură,
S-a urcat degrabă-n dud fără multă, tevatură!
El să-L vadă pe Isus însoţit de-aşa mulţime,
Cum stătea aşa pitit printre ramuri la-nălţime.

Nu i-a fost nici pic de jenă să se urce în copac,
Făr-a fi să urmărească tuturor a fi pe plac.
El ştia că este bine şi s-a căţărat convins,
Ca să vadă bine Solul ce din cer a fost trimis.

De acolo printre frunze el privise pe Isus,
Ca să ia din hrana vie ce-o aduse El de sus.
Era gol în conştiinţă şi-nsetat de mântuire,
Căci vedea-n cerescul Glas o măreaţă izbăvire.

Apăsat de tot trecutl ce-l lovea în conştiinţă,
A găsit atunci în Domnul un remediu prin căinţă.
Şi cum sta el în copac cu privirea sa-ndrăzneaţă,
I-a cerut ca să coboare, Cel ce dă la toate viaţă.

*

Când un om din neştiinţă se ridică ca să-L vadă,
Invăţatul dintre stele vrea la cruce jos să-I cadă!
Omului cel vechi,edenic, El îi cere-ntâi să moară,
Ca apoi să poată creşte pentru cer a doua oară.

Când un om, ce este sincer, se ridică ca Zacheu,
E-ndrăgit, nu de mulţime, ci de Insuşi, Dumnezeu!
Lui acum îi toarnă chipul, îl ciopleşte şi-l transformă,
Până poate ca să-l facă un creştin de bună formă.

E luat şi îngrijit şi frumos ţinut deoparte,
Până-n jur el va putea ca să dea a patra, parte.
Lui nici Domnul nu-i oferă sau să-i ia ceva din silă,
Şi aşa-l trasformă Duhul ca să dea din tot, cu milă.
Amin