Imaginație prevestitoare


Într-o zi subit,
În mod neprevăzut,
Nemotivat, un”om„ mare
M-a enervat așa tare
Și pe nedrept,
Acel deștept,
Că-mi doream să spulber
Închipuită în zare
O stâncă roșcată, dură,
mare și tare,
Plutind înălțată
pe nori albi de vată,
La doi pași,
La est, sud est, de Iași,
Mânie neostoită s-o împrăștii,
C-aș potoli durerea primită
Cu-n kil de dinamită,
Așa aș putea înlătura
Și mânia mea,
Piatra era vestită
De proroci,
Mie, puțin cunoscută,
Abia ghicită,
Am aflat că-i un, Luceafăr,
O lumină mare,
Luminând limbi și popoare
În vieți actuale și-ntr-o viață
Viitoare,
A fost să fie scrisă-ntr-o poezie,
Mod de defulare,
Binecunoscut mie(reacționând
într-un mod bolnav)
De când m-aflam în ținutul, Moldav.
Era un avertisment
dintr-un presentiment,
Totul fusese-o ispită
și-o stâncă neclintită,
de-oricâtă dinamită o lovea
(Aveam să simt cât era de mare și grea,
direct pe pielea mea)
E Stânca Perenă,
Cea de dedemult,
Fără sfârșit
Și fără-nceput,
Piatra cea de zidari lepădată
In capul unghiului
A ajuns fixată,
Acum din ea ca un prunc flămând
Pâine mănânc,
Din a ei pahar
Beau vin și mă umple de har,
Îi mulțumesc și mă-nchin.
Din piatra aceea
Ce iubea, Galileea,
Din mânia aceea ce
Pe mine mă ninse,
Iertarea, iubirea și mângâierea,
Mă-nvinse,
Dragostea mare de nepresupus
Coborâse din muntele, Sion,
De ceruri mai presus,
Fiind împăcarea, iertarea, prin jertfa
-Isus-
Atunci, ca un prunc
Înfășat cu-o năframă
Am văzut că
Lumina iubirii,
Cu-a ei căldură, mă cheamă
La a veșniciei vatră.
Stânca,
Cu-adăpostu-i de piatră,
La turn de scăpare,
La crucea iertării,
În apusul de soare,
De-atunci pe, Pământ, aruncat,
Satan, trăiește-un timp măsurat,
Vrând pe mulți să-nghită
Ca leul turbat,
Moartea, îngerii căzuți
Cu el împreună și falsul proroc,
Vor fi înghițiți veșnic în iazul de foc,
În sfârșit,
De la-nceputuri lor pregătit.

Tineri iubiți:
-”Mâniați-vă, dar nu păcătuiți”
C-o să plătiți! ! ...
P. s.
Anul nou să vă aducă
Fără nicio piedică
Nu doar cozonac cu nucă,
Ci pace-n, Biserică
Și învățătură multă,
Ca și-un suflet curios
Să-l cunoască pe, Christos
Și să nu cinstească banul,
Anul nou și nici la anul,
Că nu-i vina nimănui
Că-i chiar ochiul” dumnealui”.
Este cu mult mai bine
Să ceară înțelepciune
Și să mai renunțe-odată
La propria judecată,
În ce privește, pe-aproape,
Că nu-l vezi, că-i prea departe...
Și-apoi pentru-al judeca
Chiar nu-i apanajul tău,
Că ai ochiul orbit rău,
Treaba, e a altcuiva,
Fiului, Lui Yehova,
Pe care-l condamni la moarte.
Se va-mplini ce vă urez! ! ...
Că o fac cu un viu crez,
Tot ce vă doresc eu, este,
Să sporiți mult în credință
Cu-ntrega voastră ființă,
Fiindcă-l rog pe, Dumnezeu,
Se va împlini, desigur
Și că-ntotdeauna zic,
Omul,
Nu-i făcut să fie singur,
Etalându-și propriul, Eu,
Ci, că renunțând nesigur
Să stea lângă, Fiul Său,
De-aceea nu zic, , aho, aho,
Chiar de v-ar suna ”mișto”
Ci, oricând vă zic oricui,
Din marea Slavă a, Lui,
Fie voia, Domnului! ! ...


Maria Despescu
13.02. 2018 revizuită
01.01. 2022.