ATEII

Râd de cei ce cred în Domnul,
Căci, ei înșiși, se cred zei,
Nu simt când îi prinde somnul
Și sunt mândrii că-s atei.

Cât este ziua de lungă,
Tot mereu batjocoresc!
Orice dumnezeu alungă
Și în răutate, cresc.

Se încred doar în priviri,
Doar ce văd, recunosc ei,
N-au nevoie de gândiri,
Că-au gândire de atei.

Ei se cred deștepți și mari,
Dar, de fapt, sunt încuiați,
Sunt legați în lanțuri tari,
De Satan încătușați.

Și se duc, cu toți, ca mieii,
Se îndreaptă spre tăiere,
Unde-o să-i mănânce leii,
Într-o jalnică durere.

Și atunci, n-or să mai râdă,
Lacrimi vor avea, sub pleoape,
Vor avea o soartă crudă,
Doar cu chin or să se-îndoape.

Și-au bătut joc de Isus,
Purtat de creștini în viață;
Ei, prin necredință-au spus:
”Nu!” la locul de verdeață.

Astfel dau, ei, cu piciorul,
La tot ce e sfânt și bun,
Ei nu or să prindă zborul
Către rai, așa le spun.

Le mai spun să-închidă ciocul
Când vorbesc de Dumnezeu;
Când li s-or topi norocul,
Atunci, chiar vor da de greu.

Le-aș mai spune și mai multe,
Dar, nu vreau ca să-i jignesc...
Cine are-urechi, să-asculte
Glasul Tatălui ceresc.

Cât sunt vii, mai au o șansă:
Să se pocăiască-acum!
Este singura speranță
Să vină pe bunul drum.

Cât despre acești căpoși,
Care se numesc atei,
Ce din iad nu se dau scoși,
O să fie vai de ei!