Nu mă satur niciodată de iubirea lui Isus,
Ea mereu îmi dă putere, gândul meu îl duce sus,
Pe acele sfinte plaiuri unde-aș vrea ca să ajung,
Ca să nu mai simt eu golul, ce mă face ca să plâng.

Nu mă satur niciodată, nici de mângâierea Lui,
Stau cu El mereu de vorbă, căci nu spun eu nimănui,
Nici durerea, nici amarul, doar El este Cel ce-l știe,
Căci în orice-mprejurare, îmi aduce bucurie

Nici de sfânta mângâiere, nu mă satur niciodată,
Într-o sfântă mângâiere, inima mai tare-mi bate,
În prezența cea divină, când fiorii mă cuprind,
Plini de dragostea cerească, eu o simt... când ei m-ating.

Simt căldura cea de raze, ce vin pentru-a lumina,
Dintr-un răsărit de soare, ce-i mereu în fața mea,
Azi privirea mi-e-alipită, după zările albastre,
Nici în noapte nu se-apleacă, este dincolo de astre.

Căci eu sunt acela care, sunt flămând de El mereu,
Sufletul... a mea ființă, gândul zboară... dar și eu,
La izvorul plin de toate, ca mereu să mă hrănesc,
Sunt flămând doar de iubire, vreau mai mult ca să iubesc.

Căci iubirea... este sfântă, este arma ce o vreau,
Doar iubind în orice luptă, în picioare pot să stau,
Sunt de ea flămând întruna, nu mă satur niciodată,
Căci eu vreau mai mult în viață, să iubesc... nu doar odată.

Să trăiesc fără iubire, fără-n viață a iubi,
N-aș avea acea dorință, pe pământ a mai trăi,
Foamea ce o am eu astăzi, mă ajută ca să fiu,
Vegheator după iubire-n orice zi... și-n nopți târziu.

Că-s flămând după iubire, mie nu îmi pare rău,
E mereu dorinț-aprinsă, după cer și Dumnezeu,
Și aici cât am eu viață, pe pământ cât voi trăi,
Nu mă satur niciodată pe Isus eu a-l iubi.