A Domnului e lupta

După ce-au mers în pustie
Au aflat cei din, Egipt,
Că se duc direct spre mare,
Faraon, plin de mânie
Cu șase sute de care
Și ofițeri de elită,
De furie biruit,
Fugea tare-n urma lor
Dar nu mai făcea ocol,
Mergea țintă spre, Migdol,
Venea-n urmă oastea-ntreagă,
Efectivu-ntreg al lor
Ca și masa carelor
Și cu forța lor cu tot
Priveau spre, Pi Hahirot,
Spre groaza evreilor
Care se-oțărau la, Moise,
(Luându-i gura dinainte)
Și la bunul, Dumnezeu,
Sugerând că și-n, Egipt,
Exista destul pământ
Să le-asigure morminte.
Se vedeau strânși într-un clește
Și la, Domnul, au strigat,
La, Acel, Ce-a fost, va fi și este,
Al vieții împărat,
Moise, cumva-i liniștise
Îndemnându-i să ste-n pace,
Căci lupta, Domnul, o duce
Și îndat dreapta-și desface
Lovind pe cel ce-i îngrozise,
Lovind apa cu toiagul
Cum dădu domnul poruncă,
Marea ceea foarte-adâncă
Se desprinse-n două-ndat
Să o treacă pe uscat,
Printr-un vad ce-i ca uscatul,
Grăbiți către malul mării
Egiptenii-n goană mare,
Cu tot focul răzbunării
Rămăsese fără care,
Stâlpul cel de foc și nor,
Stărui o-ntreagă noapte
Ca al domnului popor
Pe de-antregul să îl scape,
Fiindcă, El, Olam, de sus,
De-a lui care râse,
Apa, Mării Roșii,
Armata-i înghițise.

Când, Moise, mâna-ntinse
Apa fu-mbinată,
Pe egipteni cuprinse
Cu, Faraon, odată,

Deci, căpitanii lui
Și sufletele toate
Pluteau a nimănui
În ape înnecate,

Astfel, Cel Preaînalt,
Ce-i din vecii pe tron,
Pe, Sine, s-a-nnălțat
Râzând de-un faraon,

De minunile făcute
Se-ngroziseră popoare,
Carte de-atunci pe tăcute
Nu mai duc jertfe la, Soare.

Maria Despescu
poezie rev. 06.01. 2022