frigul ăsta de la masa unde sfinții își duc veacul,
a simțit în ei durerea unor urme de destin.
dar și neodihna care le-a însăilat cu acul,
locul unde va sluji... dragostea de manechin.

promiscuitatea vieții... imorală în condiții,
a promis că se dezice de acele mângâieri.
care tot provoacă plânsul șanselor fără ambiții,
iar iubirii noastre surde penitențe cu dureri.

simt cum veghea insistentă șterge urmele spre tine,
făcând dragostea să pară un deliciu inuman.
sau amestecul macabru care urlă des în mine,
că destinul tău nu este... viitorul meu slogan.

somnambulă dar ferice aud că-mi șoptește-o stea,
dintr-un Univers teluric, suportat numai de noi.
”- Că ar vrea acum să mergem, la altar, de s-ar putea!”,
devenind mirii stelari... pentru viața de apoi.

văd că sfinții tăi de gardă fac curat printre destine,
aruncând din neștiință, tropote de navetiști.
chiar în spaima ta maternă pedepsind o rugăciune,
ca să dea motiv iubirii, să ne creadă antihriști.

îți miroase-n cer a oase precum dinții la dentist,
sau a entități salvate chiar din dușul unor ploi.
separând între destine sfântul duh de adventist,
care-a încercat credința s-o împrăștie din noi.

jalea ultimului dor... cere azi despăgubire,
neglijențelor făcute chiar în urme de destin.
devenind o inumană dar platonică iubire,
sau o dragoste profundă, dragoste de manechin.