Blocată-i lumea-n azi fără de mâine,
Căci viitorul e fragil ca floarea.
În colțuri triste stau bătrânii singuri
Iar primăvara-și pierde din culoare.

Am vrea ca boala și tăcerea aspră
Să piară când răsare primăvara -
Pătrunși de teamă mai zâmbim o clipă,
Dar dorul libertăților ne doare.

E cerul tainic când nu crezi în soare
Și nu-ți găsești măcar un fir de pace -
Căci totul tace amorțit în astăzi
Iar mâine e o mare întrebare.

Căci Dumnezeu, El nu respinge oameni -
Zâmbește sincer în florile blajine,
Revarsă pace-n mijlocul furtunii -
Dar nu obligă-n dragoste pe nimeni.

Sunt oamenii un pumn de suferință
Și-și plâng mereu durerea și trăirea,
Mereu cu lacrimi pâinea și-o mănâncă...
Și cât de-aproape-s pacea și iubirea!

O primăvară-n soarele de-afară
Și-o iarna rece-n liniștea din noi...
Ce zâmbet și ce brațe larg deschise
Ne-așteaptă-n pacea sfântă-a Tatălui!