Se clatinău toți pomii înfiorați de floare
Pe străzile umblate de-atâția pelerini.
Cântau femei și pruncii săltau de bucurie,
Dar Tu plângeai cetatea ce Te-a ținut străin.

Atâta strălucire n-avea pe lume nimeni,
Cu aur era piatra zidită-n templul sfânt.
Chiar ucenicii mândrii se bucurau în sine
De tot ce făurise Israel pe pământ.

Era o primăvară și-o zi de sărbătoare.
Întreaga gloata vie Te proclama cântând,
Dar nu erai Tu-acela ce îl doreau cu-ardoare.
Tu erai Domn în ceruri și nu pe-acest pământ.

Strigau de bucurie și Îți cântau osana,
Pe-un măgăruș - Mesia - mergeai adânc smerit.
Ei ar fi vrut de ramuri finicii toți să-i rupă,
Simțind iar libertatea în trupul obosit.

Chiar ucenicii care Ți-au fost așa de-aproape
Se bucurau de slava de-o clipă pe pământ,
Dar Tu plângeai în Tine pentru acele gloate -
Ce multă gălăgie! Dar câți Te-au cunoscut?

Târziu, după ce zarva s-a isprăvit ca fumul,
Plângeai pentru cetate și ochii Tăi cei calzi
Priveau cu întristare orbirea lor și lacrimi
De dragoste și milă-Ți cădeau de pe obraz:

"Dacă măcar o dată Îmi cunoșteai iubirea
Și-n vremea cercetării de nu ai fi dormit,
Aș fi putut îndată să leg rănile tale
Și să te-ntorc la Tatăl ce cald te-ar fi primit.

Dar tu, cetate rece, cu lauri și cu haine
Întâmpini împărații și-apoi îi răstignești.
O, ce pustiu e-n tine fără a mea prezență!
Și tristă și sărmană tu nici nu vezi că ești."

Era o dimineața în care Domnul păcii,
De-aceeași îmbulzeală din ziua cu finici,
Era trimis la moarte de turma Sa iubită,
Purtând povara noastră fusese răstignit.

"E astăzi ziua-n care te-am cercetat pe tine.
Ascultă, căci chemarea e doar pentru acum.
Vei plânge-o veșnicie ca n-ai ales iertarea.
Întoarce-te acasă, la adăpostul bun!

Întoarce-te căci încă a Mele brațe-așteaptă
Să îți aline plânsul și pustiirea ta!
O clipă mai e poate și se va-nchide ușa.
Israel Mă respinse. Nu fii ca turma Mea!"