Sub cer de plumb ades te pleci în rugă,
Cuvinte nu găsești, doar lung oftat!
Nici timpul nu mai vrea parcă să fugă
Și-ntrebi: Acest tablou cin’ l-a pictat?

Predomină culoarea deznădejdii,
Un cenușiu fără de orizont.
Te vezi în el, în valul de primejdii
Ținând în mâini, scrisoare de pe front.

Ai scris în ea cu slove tremurânde,
Udate-n lacrimi, minime frânturi;
Un strop din universul ce se-ascunde
Între ruine și dărâmături!

Vrei s-o citești, iar glasul să-ți răzbată
Chiar dincolo de cerul plumburiu;
Poate-i acolo cineva să poată
Să-ți dea un semn cât nu e prea târziu!

În timp ce o citești mai vezi cum unii,
În jurul tău tot cad, cum să-i apuci?
Dușmanul vrea a te lega cu funii
Ca niciodată vești să nu mai duci!

Te vrea căzut, sau risipit în ceață,
Să fii o simplă piesă în decor.
Să nu mai lupți să vezi o dimineață
Ci să te mulțumești sub orice nor.

E lupta-n toi, nu te lăsa dar pradă,
Săgeților ce zboară-n jurul tău;
Tu crede că-ntr-o zi o să se vadă
Că dincolo de nori, e Dumnezeu!

Tu pân’ atunci, întinde-i Lui scrisoarea,
Chiar dacă mâinile ți-au obosit;
Căci vei vedea chiar tu înseninarea
Și-n griul tău tablou, un răsărit!

Dany Căpătan