CREDINȚĂ RECE 1

E vifor afară și rece
Și stele sclipesc, sus, pe cer;
Când noaptea aceasta va trece,
Pe mâine, rămânea-va doar ger.

Dar cum stăm cu gerul din noi,
Ce nu se înmoaie nicicum?
De ce vrem să rămânem tot goi,
Când Domnul ne cheamă acum?

El vrea să aprindă un foc
Ce gheața, din noi, să topească,
Dar dorește să aibă un loc,
În inimi să intre, să crească.

El, binele nostru îl vrea
Și sarcina Lui, nu-i ușoară
Să ne scape de-osânda cea grea...
Dar noi, Îl lăsăm tot afară.

Ne batem cu pumnii în piept
Și credem că-avem, toți, credință,
Dar nimeni nu e înțelept
Să-aleagă, acum, pocăință.

Alegem cum este mai prost
Și, ce-am ales, totul, va trece;
Mai ținem și-o zi sau două de post,
Dar credința, rămâne tot rece.

Ne ducem, în spirit de turmă,
La biserici și alte-adunări
Și, ne-amăgim că până la urmă,
Fi-vom cu Domnul, când vine pe nori.

Ne ținem precauți distanțarea,
Ne e frică să și respirăm,
Ne-a cuprins, pe furiș, delăsarea
Și doar ce ne convine păstrăm.

Ne uităm unii la alții chiorâși,
Să nu ne răpim bunăstarea;
Pentru aceasta am merge târâși,
De-am trece chiar marea.

Iar bruma din noi, de credință,
În felul acesta-o să sece,
Vom sta, iar, în a noastră ființă,
Cu credința noastră cea rece.

Dar când Fiul, din cer, va veni,
Va găsi pe pământ, El, credință?
Doar cei sfinți, care vor deveni,
Vor avea, în final, biruință.