Am risipit comori vânând himere,
Din colbul lunii mi-am clădit castel,
Dar anii buni s-au dus ca o părere
Și-al lor tablou nu e-n culori pastel.

Eu socoteam că-mi țin în mâini destinul:
Cum îmi aștern așa mă odihnesc,
Că trandafirii vieții nu-și scot spinul
Cât voi îmbrățișa doar ce iubesc.

Gândeam c-ajunge dacă mi-e-nalt țelul
Și drepte năzuinți mă-nsuflețesc,
Nu m-așteptam să sune clopoțelul:
Din mersul prea grăbit să mă opresc.

Mi-ai arătat c-a Ta e stăpânirea
Când temeliile mi-ai clătinat,
Nerăstignită-și cerea dreptul firea,
Veșmântul dăruit mi-era pătat.

Mi-ai amintit că nu-mi va sta-n putere
S-adaug vieții nici măcar un cot,
La cârmă nu stă doar propria vrere,
Iar viitorul să-l prevăd nu pot.

Într-un târziu mi-am ridicat privirea
Descumpănită, cu-nghețat fior
Și-atunci mi-am limpezit nedumerirea:
Asupra vieții Tu ai drept de-Autor!