După scurgerea de vremuri consemnată-n veșnicie,
După ce-au trecut pe Terra câte trebuiau să vie
Cel ce-Și este singur voie, și poruncă, și-mplinire,
Cel ce numai se gândește și produce-nfăptuire,
Și-a propus să Se-nvelească într-un cort de muritor
Ca să poată să Se-mpartă neamului celor ce mor.
Și ca Cel ce-a dat ființă numai prin cuvânt la toate
Te-ai gândit să Se coboare în niscaiva mari palate
Scăldat în aureole rubinii și nestemate!
Te-așteptai ca toată spuma de viță împărătească
Să vină să I se-nchine și așa să Îl primească...
Dar, mai mult ca orișicare, te-așteptai ca Israel,
Spuma cea religioasă care-L așteptă pe El,
Să se-mbrace-n sărbătoare și-n chiot răsunător
Să salute pe Mesia, prințul lor izbăvitor.
Dar ce trist! Din toate-acestea, care-oricum ar fi-nsemnat
Numai o nimica toată din câte-ar fi meritat
N-avu parte de niciuna, nici măcar de-o locuință.
Ci a trebuit să vină într-un grajd, în umilință,
Ca suită de onoare, Dumnezeu a trebuit
Tot din ceruri să trimită, că pe Terra n-a găsit.
(împărații și păgânii chefuiau la ora-aceea,
Preoții și cărturarii își dormeau somnu-n Iudeea).

Nu e trist să vezi aceasta? Nu-i de-a dreptul rușinos?
Făcătoru-a tot ce este, Domnul Sfânt Isus Hristos,
Să Îl vezi primit în lume mai jos ca cel mai de jos?

Iată ce-au făcut iudeii. Și pentru că L-au respins
Domnu-atuncea înspre neamuri mântuirea Și-a extins.
Și, într-adevăr, păgânii L-au primit ca drept Mesia,
Primindu-I cu bucurie mântuirea și solia.
Ei nici vorbă să-L primească într-un grajd cu oi și boi,
Ci I-au construit castele cu persane calde, moi.
Iar dacă în noaptea-n care într-un trup S-a învelit
Nimeni n-a strigat urale și n-a fost sărbătorit,
Azi se face zarvă mare și pompe bisericești
De-ai impresia ca-aievea în acel timp te găsești.
Când văzu Hristos atuncea cât de bine e primit
Bucuros că-un loc pe Terra pân’ la urmă Și-a găsit,
Se-ndrepta spre o clădire pe care scria frumos,
Cu-alfabet sculptat în piatră: Biserica lui Hristos.
Era-n marmură aleasă și părea așa măreață...
Nu știai: castel să fie? Sau este vreo fortăreață?
Se-ndrepta totuși spre ușă, cam cu teamă și sfială,
Căci Îl apăsa pe suflet ca piatra o bănuială.
Ciocani ușor la ușă. Și de cum I s-a deschis,
Îi păru pentru o clipă că Se află-n Paradis.
Candelabre de cristaluri, sub cupole aurite,
Bănci cu catifea plușată, cu sculpturi împodobite,
Așezate pe covoare, care juri că le-a purtat
Solomon cel din vechime, regele cel mai bogat.
Apoi muzica grozavă și-amplificatoare mari,
De valori amețitoare, zeci de mii și mii dolari...
Nuanțe scumpe de parfumuri răzbătând până afară
Te făceau să crezi ca-acolo e eterna primăvară!
Iată-un domn venind spre ușă, radiind tot de lumină
(Căci așa trebui să-ntâmpini pe bogați cu punga plină).
Ce haine strălucitoare! Ce degete inelate,
Numai cu rubine scumpe, aur de multe carate!

Sta Hristos pe loc o clipă, reflectând la Betleem,
La grajdul cel ca o grotă... la stănoagele de lemn...
La mirosul și la aburi care-n sus se ridicau
De la animale care behăiau și rumegau...
Însă dintru cugetare domnu-acel cu haine moi
Îl trezi cu întrebarea: "Ce mai vreți aici și voi?"
Se întoarse atuncea Domnul și-arătând spre mica ceată
Zise: "Asta e femeia cea stricată altădată;
Ăsta orb ședea odată pe la margini de șosele;
Ăstalalt, bandit de faimă, vărsa sânge prin vâlcele...
"O, destul – Îi zise-acela, cu-o vădită scârbă-n glas -
Ce-avem noi mă rog a face cu-acești oameni de pripas?
Ăștia, după cum se vede, nu au bani de zeciuială
Iar biserica se ține, de, colea, cu cheltuială.
La noi vin oameni de seamă; membrii noștri-s oameni culți,
Cum să stea pe-aceeași bancă cu acești mujici desculți?"
Și zicând acestea omul le-a trântit cu ușa-n nas.
Iar Hristos, cu mica ceată, triști, afară au rămas.
A plecat Isus la țară. Și iată, la o răscruce
O căsuță tare simplă, ce purta un semn de cruce.
Dar în loc de bucurie este întristat mai tare,
Căci în loc de "buna ziua" este luat la cercetare:
"Noi oficiem botezul în numele Fiului
Secta noastră nu admite și numele Tatălui.
Noi frângem azimi la cină și bem must în loc de vin.
Noi zicem și „aleluia”, nu mereu „amin”, „amin”!
Femeile nu au voie să-și lege basmaua-n spate,
Iar bărbații nu au voie cu frizura într-o parte..."
"Bine, bine – zise Domnul – stai te rog puțin și-Mi spune:
Lucruri din acestea moarte la ce vă sunt vouă bune?"
"Păi, să vezi, noi, oameni simpli, neavând parte de școală,
Ne-ascundem după Scriptură setea noastră după fală.
Și-apoi, de, e mult mai simplu să-ți reduci învățătura
La câteva bazaconii și să zici: „Asta-i Scriptura!”
Ne-mplinim astfel dorința păcătoasă de-a fi mari,
Și deși cu patru clase trecem și noi cărturari."
Cu acestea fiind zise și văzând că mica ceată
Nu părea deloc dispusă cât de cât să-l măgulească,
S-a dus roșu de furie să-și educe oarba turmă
Să ferească de "hristoșii mincinoși" (?!?) în vremi din urmă.

Și-a rămas Hristos afară, reflectând cu-n gust amar:
"Ieslea era ea murdară, dar... era un loc măcar".

Tu, acel ce-asculți acuma și îi judeci pe evrei,
C-au primit în grajd pe Isus, la un loc cu boi și miei,
Când știi că și din biserici este astăzi izgonit,
L-ai luat măcar tu în tine, să-I dai loc de găzduit?
Iată o-ntrebare mare, de-al cărei răspuns atârnă
Fericirea și de-acuma și a vieții cea din urmă.