Privesc spre Tron


Dragostea mea, mai presus de cea de femeie,
N-a vrut, să se stingă ci vrea mult să steie,
Ea limita de sus, nestinsă atinge,
E necuprinsă și sufletu-mi îmi spală cu sânge.

Iubire, de ceruri iubire de stele,
Iubire aprinsă în visele mele,
Nimic, n-o ajunge și-atât Te respectă,
O dragoste mare, aproape perfectă
De unde acest izvor nesecat
Care naște-un pârâu de lacrimi curat? ? ...

Ard, cu o flacără, ce arde pământul,
Nimic nu-mi stă-n cale, nici apa nici vântul,
Tu, Doamne, Ești torța arzând totu-n cale,
Din toate rămâne, un cânt, ca o doină de jale.

Ce am pierdut, e focul continuu
Și-am pierdut viața de vis și nu chinul,
Pierdut-am, cândva postul și ruga și vrerea,
Găsind, doar iubirea și-n Tine-nvierea
Căci viața cea nouă e Pâinea și Vinul.

Tu, Ești torța arzând, venind dinspre stele
Și viața din urmă și visele mele,
Căci mult mă bătuse, luându-mi seninul
Durerea ce curse, tristețea și chinul,

Nu găsesc moartea când sufletul doare,
Ci viața ce vine și care nu moare,
Și visul trezirii la noua viață
E-o altă, față ce-n cânt mă răsfață.

Pornit printre stele de-acolo-mi vorbești,
Aflat pe Pământ, văd cât mă iubești
Când din neant spre mine privești,
Și-a mea rugăciune cu drag o primești,

Îmi răspunzi de oriunde, răspunzi imediat,
Dintre planete rotunde, rostești:
-Te-am iertat.
Sunt vesel și tac, nu zic nimic,
La, Tronul Luminii, doar ochii-i ridic,
Totuși un lucru-ndrăznesc să rostesc:
-Mult Doamne azi vreau să-Ți mulțumesc! ! . .

Maria Despescu
2004.