Moise, cu ciurda lui, străbătuse prin pustie,
Pân-ajunse pe Horeb, întâlnind Prezenţa Vie.
Era sus; era pe munte, era-n mur de foc aprins,
El Acel ce este veşnic: infinit şi necuprins.
Către El urcau ecouri de amaruri din Egipt,
de la jugul ce-l purtau din, superb, eucalipt.
Aceştia, duceau povoara, din poporu-ales iudeu,
iar durerea lor lansase un semnal, spre, Dumnezeu.

*
“Moise” – îi ziseDomnul – “tu să mergi la Faraon,
( iar să nu te duci tu singur, poţi să-l iei şi pe Aron),
pentru-a-i cere neatârnarea tuturor de neam evreu,
fiindcă “Eu Sunt Cel Sunt”: Unul singur, Dumnezeu”.
Dar acesta cu-ndârjire, a respins prunca Lui,
hotărând să nu răspundă, “opţiunii nimănui”!
“Eu pe Domnul nu-L cunosc ca să-I fiu ascultător,
iar de astăzi, sunt decis, să lucraţi şi mai cu spor.
Din, tabără, ca să-mi ieşiţi să aduceţi jertfe-afară?
Cât trăieşte Faraon, nu plecaţi deloc din ţară!
Jertfe nu puteţi s-aduceţi pe meleagul egiptean,
cum şi noi la zei aducem, într-un spirit pământean?
Solul nostru milenar e mănos, cernoziom,
poate-n el trăi firescul consacrat oricărui om.
Pământul, e bun, fertil. Apă e destulă-n Nil,
şi te poate creşte mare, nu un pirpiriu umil.
Umilinţa şi blândeţea în Egipt nu poate creşte,
Căci aceasta nu-i virtute cât pe sine se smereşte.


Nilul lumii pământene nu te lasă mic, plăpând,
ci te udă ca să-ţi crescă, eul, cu un dor flămând,
după tot ce-i temporar şi ca norul care trece,
fără să-ţi noieşti gândirea, rămânând tot sec şi rece.
Căci şi apa-acestui fluviu, are-n ea destul nămol,
care uns câte puţin, tu vei fi pustiu şi gol.
Din mocirla-acestui Nil, n-ai să poţi să ieşi tu singur,
decât, dacă-ţi dau un Nume, căruia să te asigur,
că Acesta este-n stare să te scoată la liman,
iar apoi să-ţi dea biletul, numai dus, spre Canaan.

**

“În Egipt s-aducem jertfe? Niciodată, Faraoane!
şi de-ai pune-n pungă aur, ori dinari cu milioane!
Noi de-aci cu toţi plecăm să-I aducem jertfă vie,
chiar de-n drum spre Canaan, pribegim şi prin pustie.
Nu ne este potrivit, ca pe-acest pământ străin,
să-I aducem jertfa noastră într-un spirit nou, divin”.

“Bine-zise Faraon – dar sistaţi orice urgie,
şi plecaţi doar voi bărbaţii şi slujiţii-L în pustie.
N-o mai bramburiţi cu gloata, cu soţii si prunci cu voi,
ei rămână toţi aici; grijă le-om purta şi noi.
Renunţaţi de a-i lua când vă duceţi la-nchinare,
căci ducându-vă cu ei e mai greu în Adunare.
Şi aşa nu poate-acolo a femeie să vorbească,
iar copiii sunt prea mici din Scripturi să mai citească!
Voi cu toţi aţi vrea să mergeţi, să-I slujiţi lui Dumnezeu,
Dar ascultă tot ce-ţi spun: la-nchinare este greu”.

**

Dar din cer trimis-a Tatăl, un mai mare Mesager,
diferit de-acela, care, nu era venit din cer.
Moise, nu lăsase străluciri şi glorii sus,
pe când Cel venit din ceruri, le-a lăsat servil, supus.
Acesta, ne vrea ieşiţi de la Faraon, tiranul,
şi cu demnitate-n inimi, El ne fie, Suveranul.
Despre, Ierihon, ne spune să nu-i stăm pe lângă ziduri,
că de-acolo aruncă-n noi, cu momeli şi cu reziduuri.
El e Domnul şi’Mpăratul cu puteri nepământene,
ce-a zdrobit complet robia, închingării, egiptene.
El e Cel ce ne-a luat de pe miriştea de paie,
când iubind această lume, ne ţineam de strâns gunoaie.
El la uşă stă şi bate cu tandreţe şi răbdare,
la acel ce bun se crede dar lumină-n el nu are.
Chipul Său ne cere-ntruna, cu-ndrăzneală, nu timizi,
să-L purtăm vestind Cuvântul, renunţând la …cărămizi.
Despre El închei noema, El fiind Acela care,
Vine să ne strâng-acasă, c-o trompetă şi-o strigare.
Amin