Prin praful vremii răscolesc memorii,
Mă-nduioşează fiecare umbră,
Aşa încerc s-alung din cale norii,
Cumva să-ntârzii înserarea sumbră.

Văd prin noian de ani copilăria,
În zorii vieţii ea ne-a fost cununa,
Nu ne lipsea curajul, nici tăria
Şi de departe ne-ocolea furtuna.

‎Înviorate pajiştile-ntinse
Zoreau cu veselia să ne-ajungă,
Ne aminteau doar stelele aprinse
Că ziua nu ne-a fost destul de lungă!

Aveam atunci grădini cu flori şi fluturi,
Bondari în mai, gândaci, câte-o albină …
Era prea mult frumos să nu te bucuri
Şi-n bezna vremii-n noi a fost lumină.

‎În zilele-nnorate căutam tâlcuri
În cărţile ce-aveau să le dezlege,
‎Ne mistuia o sete din adâncuri,
Nepotolită foame de-a-nţelege.

Ne-a-ncins apoi elanul tinereţii,
Seninul gând că toate-s cu putinţă,
Netulburaţi de umbrele tristeţii,
Ne prisoseau şi visuri şi voinţă.

‎Câţi ani frumoşi trecut-au cu grăbire
‎Tot învăţând rostul să ne-mplinim,
Ne-a mai rămas să dăruim iubire
Şi să-ncercăm frumos să-mbătrânim!