Rămâi lângă Domnul când zilele vieții,
Prin vale agale se trec uneori,
Și-n vale culege mereu pentru ceruri,
În vremuri mai grele doar sfinte valori.

Rămâi în picioare mereu sus pe stâncă,
Chiar dacă adâncul furtuni va porni,
Privește spre cer, tu de-adanc niciodată,
Târât într-o beznă nicicând nu vei fi.

Zidit tu de Domnu-n bătaia de vânturi,
Ai fost când vroia adierea de vânt,
Ca tu să nu fii o făclie aprinsă,
Vroia ca să fii doborât la pământ.

Lovea-n zorii zilei, în miezul de noapte,
Să stingă iubirea din tine a vrut,
Dar Cel ce-a aprins-o e marea putere,
Și vântul s-o stingă nicicum n-a putut.

Rămâi în lumină când noaptea te strigă,
Și șoaptele ei să n-asculți niciodat,
Atunci când îți spune s-apleci tu privirea,
Ridic-o căci tu, ești un fiu de-Mpărat.

Din ea-n răsărit vei fi dus de puterea,
Ce noaptea s-o facă să tac-ar putea,
Să nu-ți fie teamă, cu tine e Domnul,
Tu ești doar a Lui, ești creația Sa.

Să nu lași fiorii de gheață s-aducă,
Tăcerea ce-nchide azi guri care cânt,
Să-i cânți tu din zori, pân-apusul apare,
Și iar până-n zori, cât vei fi pe pământ.

Rămâi slugă bună, un rob Celui veșnic,
În dragostea mare dintâi tu să fii,
Să nu părăsești calea vieții vre-o dată,
În voia Acelui divin să rămâi.