Suflete, oare nu simţi câtă iarnă e în tine?
Nu simţi inima cum plânge înecată în suspine?
Gerul ce-i acum afară te-a cuprins în lanţuri grele
Şi nu poţi în zori să cânţi... şi nu poţi zbura spre stele...
Ai pierdut pe drumul vieţii dragostea şi-acum nu ştii
De ce timpul ţi-e duşman şi ţi-s zilele pustii
Şi ţi-e dor... ţi-e dor ca dorul să mai doară câteodată
Să-nfioare chiar şi-o clipă inima ce-i întristată...
Oare unde-ai rătăcit, suflete, a ta iubire?
Pe ce cale te-ai pierdut ascultând de a ta fire?
Te-a atras în mreje lumea cu sclipirile-i deşarte
Sau te-au păcălit cu vorbe umbrele ascunse-n noapte?
Te privesc şi-mi este greu să te văd cum eşti acum:
Suflet rece şi străin rătăcit pe-al vieţii drum...
O, dacă-aş avea putere ţi-aş da primăveri şi soare
Să-nflorească iar iubirea ce în amintiri te doare
Şi, în sfântă părtăşie aş îngenunchea cu tine
Să rugăm pe Cel Ce-I Tată să coboare să te-aline,
Să alunge întristarea... tot ce-odată te-a durut
Şi să simţi din nou fiorul dragostei de la-nceput!

23-01-2022
Mary