Tu ești mântuit și fericit, se pare,
Dar unde ți-s copii oare? !
Prin țări străine își făuresc palate,
Muncind și săvârșind grele păcate.
Oare de ce nu-ți pui nici o întrebare,
Cu sufletul de ce nu umbli-n depărtare,
Primești ce ei îți dau; sunt daruri scumpe,
De ce oare din piept inima nu ți se rupe?
De ce nu te gândești că-i ban murdar
Și de păcat mânjit e al său dar?
Tu ești mântuit și fericit, se pare
Dar inima din piept oare nu doare
Când în păcat al tău părinte moare
Și pare că nu are bietul, o salvare
Căci umblă prin bodegi și crâșme ades
Și în pahar el dă vieții un sens
Sau prin parcuri se distrează bârfind
Și cu vorba îl auzi ades lovind,
De ce nu te gândești că azi îi ai
Și trebuie să le vorbești mai des de rai?
Tu ești mântuit și fericit, se pare
Și aștepți, sperând să pleci în misiune, în lucrare,
În țări îndepărtate să vorbești de Isus,
Dar oare cum mai poți privi în sus,
Când ai vecini ce nu cunosc nimic
Și mor neștiind credința care o ai, ce ai citit,
Când ai colegi care nu știu ce crezi
Căci tu prea bine, poate, nu îi vezi,
De ce nu te gândești că azi e șansa ta
Să le spui tuturor, despre credința ta?
De ce doar tu s-auzi acest cuvânt,
De ce te crezi mai sfânt decât un sfânt,
De ce primești un dar, deși nu îl dorești,
De ce doar tu, doar tu vrei să trăiești?
Nu vei trăi și nu vei fi mântuit,
Dacă copilul tău n-aude din Cuvânt,
Dacă părintele ce te-a crescut muncind,
N-aude de Isus ce jertfa a primit,
De aceea crezi și cu credință spune
Ce nume porți și crezul tău anume.
Emilia Dinescu