M-am lepădat (Lepadarea lui Petru)

M-am lepădat de Cel ce este Sfînt!
Cum am putut în fața unor oameni
Să spun: Nu-L știu! nu Îl cunosc! ? Ce gînd
M-a însoțit în clipa de trădare?

Naintea unor oameni de nimic
M-am lepădat și I-am tăgăduit mărețu-I Nume!
Isus! Mi-a fost mereu un scump amic...
și vocea I-o aud în rugăciune:

Eu pentru ei Mă rog, o Sfinte Tată,
Să fii cu ei și să-i păzești mereu!
Mă rog nu ca să-i iei din lumea de păcate,
Ci să-i păzești de-acel ispititor!

În noaptea grea cu teamă și ispite
Ne-a spus duios: Vegheați în rugăciuni!
Rugați-vă să biruiți ispita.
Iar eu am adormit... ce trist fior!

Îmi amintesc, cum la a Lui poruncă
Am mers pe ape, și cînd mă afundam,
Cu dragoste M-a apucat de mînă...
Și-acum... am spus că nici nu-L cunoșteam...

Cu ce căldură ne vorbea la masă,
Cînd cina cea de taină o serbam!
El S-a smerit adînc naintea noastră.
Și-acum ne-am risipit... iar eu... chiar eu m-am lepădat!

Cum I-am promis cu îndrăzneală-n ziua,
Cînd ne spunea că Îl vom părăsi,
Spuneam, sunt gata pentru El să sufăr,
Nici moartea n-ar putea a mă despărți!

Iar El Și-a îndreptat privirile spre mine, –
Un ucenic puternic, credeam eu, –
și mi-a vorbit: Ispititorul vine,
Dar M-am rugat să nu îți pierzi credința-n Dumnezeu.

El a știut, El mi-a văzut căderea!
Și ce durere pentru ’Nvățător,
Ce-a investit în noi atîta vreme
Să-Și vadă stăruința fără rod!

O noapte tristă, noapte neuitată!
Am vrut să Îl urmez pîn’ la sfîrșit...
Dar lîng-un foc, la vorba unor oameni
M-am lepădat de Cel ce m-a iubit.

Am vrut să mă ascund printre mulțime,
Dar cîntul de cocoș se auzi...
El Și-a întors spre mine a Sa privire,
Ca dintr-un somn adînc am tresărit.

Cum am putu uita a Lui cuvinte
și n-am vegheat? ! Cum pot să mă ascund! ?
Privirea Lui mi-a străbătut ființa,
Cum de-am trădat pe Domnul meu Cel bun? !

Ce pot să fac? ! O, de-aș întoarce timpul
Cu cîteva momente înapoi! ...
Eu am ieșit în noaptea aceea tristă
și într-un plîns amar m-am prăbușit...

Am plîns fără cuvine... numai lacrimi
Cu remușcări și cu adînc regret...
Nu mai aveam ndrăzneala de-altă dată, –
Eram sleit de orișice puteri...

Aceea noapte mi-a rămas în minte
Ca o săgeată-nfiptă-n amintiri.
O noapte lungă... Raza de lumină
Mi se părea că n-oi vedea în veci.

Și s-ar sfîrși aicea trist poemul,
De n-ar fi înviat Isus din morți.
Nădejdea mea rămase spulberată
Ca-ntr-un mormînt pecetluită cu cei morți.

Dar răsări Luceafărul speranței,
Și boldul morții fost-a nimicit!
Am înviat! Spuneți-i și lui Petru!
Și acest cuvînt la viață m-a trezit.

El n-a lăsat o rană-nsîngerată,
Făr să îi pună leac vindecător.
Tu Mă iubești? – Dar, Doamne, cum se poate
Să-Ți pui încrederea în mine – un trădător? !

Mă iubești tu mai mult, decît aceștia?
Dar, Doamne, tocmai eu m-am lepădat!
Dar... de mai poți ierta un om ca mine, –
Eu Te iubesc! – Și atuncia piatra grea

Se prăvăli! și pentru totdeauna
Am fost eliberat de vina grea.
De Mă iubești, păzește a Mea turmă,
Pe tine-Mi voi zidi Biserica.

Să faci un vas din mine, cel netrebnic? !
Dar tocmai pentru aceasta am venit.
Eu vindec rana și te iau pe brațe,
Și trestia cea frîntă, n-oi zdrobi!

Tu mergi și fă la fel, te du în lume,
Și de găsești un suflet frînt, zdrobit, –
Îi vei cunoaște-atunci amărăciunea, –
Și tu ai fost un muc doar fumegînd.

Și Domnul meu mi-a dat puterea sfîntă,
Căci fără ea eram un trădător.
El m-a chemat în slujba Lui cea sfîntă
și m-a-mbrăcat cu un duh nemuritor.

Cu a Lui putere pot sta în picioare,
și-L pot vesti mulțimii pe Isus.
Prin Harul Său eu merg și-n închisoare,
și-mi dau viața pentru-al meu Isus!

Am fost căzut... Și spun la orișicine
S-a lepădat de Cel ce este sfînt, –
Avem un Tată plin de milă și iubire,
El nu-ți lasă nădejdea în mormînt!

El a-nviat! Și prin a Sa-nviere
Ne-a readus la vață pe noi toți!
El ne ridică din orice cădere,
Hristos e Domn! A înviat din morți! ! !