Să ne trezim

Să ne trezim din ațipire, ca să nu fim acei treziți,
Și să pornim pe calea celor, ce sunt pe ea batjocoriți,
Ca la sfârșit să fim de Domnul, aceia care sunt salvați,
Acei pe cruce ce odată, cu sânge-au fost răscumpărați.

Să ne trezim din amăgire, ca să nu rătăcim pe drum,
Să stăm de veghe-n orice clipă, în zi... în noapte și acum,
Ca la sfârșit să ne înalțe, spre locul ce l-a pregătit,
Azi trebuie să înțelegem, că este-o vreme de sfârșit.

Să ne trezim din tulburare, să fim azi fericiți mereu,
În vremea plină doar cu soare, dar și în cea plină de greu,
Ca la sfârșit de bucurie, să plângem lângă Cel ce-i sfânt,
Departe de aceste vremuri, ce sunt venite pe pământ.

Să ne trezim și din mânie, căci este-o stare de păcat,
Nu este după voia Celui, ce-odată ne-a răscumpărat,
Ca la sfârșit El să ne spună, veniți la Mine robii Mei,
Acei ce ați răbdat pe cale, furia celor ce sunt răi.

Să ne trezim și din mândrie, ca să nu fim de El treziți,
Să fim ca sfinții ce odată, mureau în chinuri umiliți,
Ca la sfârșit El să ne ducă, acolo unde este-acum,
Dar pentru asta niciodată, să nu ne-abatem de pe drum.

Să ne trezim cât se mai poate, îndată vine un târziu,
Ascultători să fim în toate, să nu ne-nghită un pustiu,
Ca la sfârșit pe nor cu Domnul, să fim acei ce ne-nălțăm,
Spre Țara viselor în care, cu toți s-ajungem astăzi vrem.

Să nu ne fie ațipirea, un loc ascuns de adăpost,
Să ne-avântăm spre Cel ce nouă, în viață azi ne-a dat un rost,
Ca la sfârșit de drum să fie, intrarea în Ierusalim,
Ca să găsim acea întrare, cu toții azi să ne trezim.

De nu deschidem astăzi ochii, de Domnul nu vom fi știuți,
De vom ramâne-n ațipire, noi nu vom fi recunoscuți,
Și la sfârșit El ne va spune, plecați... pe voi Eu nu vă știu,
Și-atunci vom fi în vremea-n care, va fi un nedorit târziu.