Oştirile din Cosmos Ţi se-nchină
O, Doamne, Doamne, cât de mare eşti!
Mulţimi de sori, talazuri de lumină
Pe bolţi, sunt binecuvântatele-Ţi caleşti.

De la o zare până-n altă zare
Sunt numai radiante frumuseţi
Iar Tu păşeşti pe coama lor, călare,
Şi-n mângâieri divine le rasfeţi.

Privesc cu bucurie şi cu teamă
Cum Te îmbraci în strai de răsărit,
Când ciripitul vrăbiei mă cheamă
Să mă cobor în rugă, umilit.

Şi din căuşul frunţii mulţumite
Ridic la-ndemnul zilei, limpezimi
Şi din căţuia gurii înnoite
Frâng simfonii de gânduri şi azimi.

Din crisalida lacrimii de dor
Presimt că ziua veşnică-i aproape
Şi-ntr-o năframă albă mă-nfăşor
Punându-mi raze de extaz pe pleoape.

O, Doamne, Doamne, vino mai curând!
Flămând de Tine, sufletul mi-e gata
Iar glasul inimii năvalnic şi plăpând
Vesteşte ca un clopot: "Maranata"!

26.02.2007