De ce-am ajuns așa robiți
Când răul parcă se-ntețește?
De ce în lume suntem prinși
Și binele parcă slăbește?

De ce luptăm să fim părtași
Unor păcate fără seamă...
Și așa riscăm să fim lasați
În lumea asta ce ne-omoară?

De ce suntem înconjurați
De oamneni cu nevoi și grijuri...
De oameni triști și frământați...
De oameni ce-s de mult uitați?

De ce-am uitat să-ncurajăm?
Să spunem chiar și-o vorbă dulce?
De cel sărac să întrebăm,
Să-l ajutăm de rău o duce?

De ce-i atâta ură astăzi?
De ce iubirea a-ncetat?
De nu se mai mai iubesc frații
Și zâmbetu-i restricționat?

De ce-am uitat de-orfanii lumii,
De cei ce tatăl le-a plecat... ?
De cei ce încă își strâng pumnii,
Căci lacrima... n-a încetat... ?

De ce-am ajuns să ascultăm
Doar șoapte, șoapte ce ne cheamă,
Păcatul să-l îmbrățișăm...
Și să uităm pe Cel ce-ndeamnă... ?

Pe Cel ce-ndeamnă să iubim,
Să fim părtași la Împărăție,
Ne-ndeamnă viața s-o trăim:
Nu în păcat, ci-n curăție!