Cum aș putea, o, Doamne,
Ceva să Îți mai cer?
Când știu c-a mea ființă,
Te-a întristat sever.

Te-a întristat piciorul
Ce ades n-a înghenuncheat…
Și inima de gheață,
Ce cu ură a lucrat.

Te-a întristat și fapta,
Și vorba, și-al meu port
Și gândul meu, Isuse,
Și pomul fără rod.

Te-a întristat iubirea,
Ce mult eu n-am știut
Ca s-o împart cu alții
Așa cum ai fi vrut.

Te-a întristat și mâna
Ce-adesea n-am întins
Când Tu aveai nevoie,
Brațele mi-am închis.

Te-a întristat urechea
Ce-ades a ocolit…
Strigătul de durere
Al celui ce-i lipsit.

Te-a întristat privirea
Ce adesea mi-am întors
Căci îmi vedeam de drum,
Pășind maiestuos.

Te-a întristat uitarea,
Ce-ades m-a stăpânit.
Căci am promis atâtea…
Dar câte-am împlinit?

Te-a întristat și ruga
Ce-ades am înălțat…
Căci prin cuvinte-n grabă,
Câștig am căutat.

Te-a întristat și mersul
Pribeag pe-acest pământ…
Mă trimiteai la alții,
Dar rătăceam prin vânt.

Te-a întristat și plânsul
De care am uitat…
Căci n-am fost să vărs lacrimi
Lângă cel încercat…

Te-au întristat atâtea
Te-am întristat chiar eu…
Prin mers, prin gând, prin faptă,
Prin greu trecutul meu.

Cum aș putea, o, Doamne
Ceva să Îți mai cer?
Vreau doar să-mi dai iertare
Prin El, Emanuel.

Dar nici de-atât nu-s vrednic
Căci sunt un păcătos,
Te-am întristat la cruce,
Te-am condamnat, Hristos.

Te-am dus chiar la Golgota
Și mâna Ți-am întins…
Am pironit-o-n cuie
Și-n loc de apă, oțet eu Ți-am întins.

Privește-n jos, la mine
Și scapă-mă de aici…
Și uită de tot răul
Ce l-am făcut aici.

Căci vreau să dau uitării,
Trecutul meu murdar.
Să-mbrac haina salvării,
Prin crucea din Calvar.