Tare mult te necăşeşti,
Lucrul nu-l mai reuşeşti.
Mulţi copii, alergătură,
Uiţi de rugă şi Scriptură.

De te rogi în cămăruţă
Ionel strigă-n căruţă:
“Calul nu-l pot stăpâni!”
Sora iute îl opri, ruga n-o mai isprăvi.

Când la câmp, şi când acasă.
Fă mâncare, haine coase.
Ziua iarăşi se sfârşeşte
Să se roage nu izbuteşte.

La biserică nu poate.
Haine trebuie spălate,
Grădina trebuie udată,
Dar nici casa nu-i curată.

Văduva, sora Cristina
Alergă ca necreştina.
După-o viaţă aşa trăită
Iat-o, şi în cer venită.

Copiii plecară-n lume
Chiar uitând şi al ei nume,
Fără ai mulţumi frumos,
Toţi umblau fără Hristos.

Însă sora-i judecată
De viaţa dusă toată.
Dumenezeu clar îi vorbeşte,
Că în rai nu o primeşte.

Ea începe aplânge tare:
“Eu vădană, în alergare,
N-am băut, n-am petrecut,
Rău la nimeni n-am făcut!

Am crescut şapte copii
Cu atâta greu doar ştii!
Pentru lucrurile sfinte,
N-am avut timp eu Părinte!

Iată-mi cer acum iertare,
Că n-am fost la adunare,
Că în rugă nu am stat
Şi Cuvântul L-am lăsat.”

- Prea târziu! Domnul vorbeşte.
“Tu de ce nu mi-ai slujit?
Copii mulţi ţie ţi-am dat
Şi de grijă ţi-am purtat,

Ca să-i înveţi Cuvântul sfânt
Slujitori pe-acest pământ,
Dar nici tu nu mai urmat
Nici pe ei nu i-ai lăsat.

Eu, nu-s ca sora mea Cristina
Să alerg ca necreştina?
Părăsind pe Dumnezeu
Şi trăind de capul meu.