Te am la cârma vieţii mele.
Şi Tu mă duci spre un liman.
Permiţi furtuni să mă lovească,
Dar nu ca să mă pierzi în larg.
Căci Tu eşti plin de bunătate,
Mă faci puternic peste toate.

De multe ori, umplut de ape,
Sunt gata ca să mă scufund.
Dar văd la cârmă a Ta mână.
Şi nu mă tem de nu cunosc,
Ce o să fie mai depare,
Pe unde vântu-o să mă poarte.

Aştept şi tac, Stăpânul ştie.
Nu eu sunt cel ce îL învăţ.
Nici nu întreb: “Tată de ce?”
Mă duce până-n veşnicie.
Şi-s fericit că-s cârmuit.
Singur demult m-aş fi zdrobit.

Sunt bărci plutind pe apa vieţii,
Purtate după pofta lor.
Sunt singure, făr scop în viaţă.
Nu văd, nici mâna ce conduce.
Fără credinţă, stau, şi plâng.
Şi-s scufundate în adânc.

Dar eu rămân tot în picioare,
Findcă îmi eşti al meu cârmaci.
Mă duci spre ţara nemuririi.
Uita-voi valurile toate,
Când m-oi vedea-n curnd ajuns,
Şi în faţă îmi va sta Isus.