Ah, cât de slab e trupul omenesc:
Ţãrânã, frãmântatã cu durere,
O umbrã plimbãtoare, care piere
Când razele de soare, asfinţesc!

Nu e nimic mai pieritor ca ea,
Nu pare şi nu a pãrut vreodatã!
Cãci, orişicât e azi de-nmiresmatã,
Mâine, nici ţie nu-ţi va mai plãcea!

Privind din perspectiva unui scop,
Afarã este omul care trece:
Pãmântul cald, devine-o piatrã rece,
Ţintit, cu lovituri de târnãcop.

Dar, viaţa! ... Viaţa-i râul curgãtor,
Care, curgând, adunã şi adunã,
Virtute, slãbiciune, împreunã,
Şi-ajunge, înapoi, la Creator!

Şi-n urmã, este pusã în cântar,
Spre-a se decide ce valoare are:
De are greutate şi culoare,
Pe veci va fi, un scump mãrgãritar!