Când codrii...

Când codrii-şi lasă frunzişul
Îmbrăcând un nou veşmânt
Ei au un farmec pe pământ,
Şi-aduc ceva din ascunzişul
Ce se revarsă, prin Cuvânt.

Căci în chemările-mplinite -
Menirea astfel desăvârşesc
Spre-a arăta că Te iubesc,
Şi nezicând doru-n cuvinte
În graiul frunzelor şoptesc.

Auzi, în freamătul lor dulce
Din zori de zi pân-l-asfinţit,
Că planul sfânt ce-ai făurit
În vocea stinsă de la cruce,
Iubirea Doamne-ai împlinit!

Privind scenele-nfiorătoare,
Văd capul cum Ţi-ai plecat
La strigătu-Ţi c-ai terminat,
Şi-un întuneric des şi mare,
Peste pământ cum s-a lăsat.

În dragostea cea jertfitoare
Tot Universul, a consimţit
Că planu-a fost desăvârşit,
C-ai împlinit sacra chemare
De-a fi cu omul, reîntregit.

Şi dragostea a fost mai tare
Decât blestemul prin păcat,
Căci ea din cerul cel curat
Cu-a Ei flacără izvorâtoare,
Din Dumnezeu s-a întrupat.

Dar... patru milenii trebuiră
Când omul, natura şi firea
Primind în dar neprihănirea,
Într-un consens mărturisiră
Că-n Jertfa crucii, e Iubirea.

Căci firea geme şi suspină
Şi-aşteptând ziua măreţiei
Sub jugul greu al cruzimei,
Ar dori, Doamne-n lumină
Să vii cu vremea veşniciei!

Flavius Laurian Duverna
07 martie 2007