Eu strig: ”Lăudat să fie Domnul!” și sunt izbăvit de vrăjmașii mei.
Psalmul 18:3

Pe malurile râurilor Babilonului
stăm jos și plângem.
În sălciile din ținutul acesta ne-am atârnat arfele,
încet, ne stingem.

Asupritorii cer cântări și veselie,
dar duhul ne e împietrit.
Cum să cântăm Domnului pe un pământ străin,
când bine știm că am păcătuit?

O, mult râvnita noastră bucurie,
cât de amar ne-am înșelat...
Cum ne-am vândut făgăduințele, pentru robie!
Dar oare, le-am uitat?

Uităm și harul când ne-apasă vina? Nu!
Strângem arfele-napoi,
să răscolească Babilonul imnuri de-nchinare,
cântăm lui Dumnezeu, nu despre noi.

Iar El e vrednic de adorare
chiar și de jos din Babilon.
Să strige pietrele mai tare
decât o inimă de om?

Și ce folos de lacrimile noastre,
de nu-nsoțesc pocăința?
De ce să stăm înfrânți, căzuți pe cale,
când iar ne-ar ridica credința?

Lui Israel, Dumnezeu i-a păstrat țara,
ca după șaptezeci de ani să se întoarcă...
Din filă în filă îndeamnă Scriptura:
ridică-te și laudă-L, te-așteaptă!