S-ar prinde la vorbă și s-ar alipi
De unul de-ai lui, ori de ceilalți copii,
Hăinuța-i boțită și păru-ncâlcit,
Din fire-i zburdalnic, nițel zăpăcit,
Ar ține el pasul, da-n urmă-i lăsat,
De-o vreme e trist, pare-a fi apăsat
De-o mare povară, dar nimeni n-o vede
Și nici nu se plânge, doar cine l-ar crede?
Ar cere un dram de iubire de leac,
Tânjește și el după câte un fleac,
Cerșește un zâmbet, măcar o privire,
Dar vai, ce urzeală și ce-mpotrivire:
El nu mai încape, sau nu mai e loc,
Rămâne deoparte, afară din joc;
Privirea plecată, -nnecată-n amar
Sfios o ridică, dar speră-n zadar:
"Ce stai fără rost? N-ai treabă? Hai, pleacă!"...
Își face de lucru prin preajmă, oleacă...
Apoi se întoarce tăcut și-abătut
Și nimeni nu știe ce mult l-a durut...
Cu pași tremurați și cu sufletul greu,
Se-mpacă cu gândul că-i bun Dumnezeu!