—Ooo... de-ar ști marea gândul meu nu ar mai spumega lovind malurile vieții mele, încercând să mă oprească a mai vâsli.
Nu ar chema furtunile ca să mă legene în mijlocul ei ca să mă cuprindă teama... teama de a mai înainta, teama de a ridica privirea, teama de-a îndrăzni... câtă amăgire. Nu va putea.
—De-ar ști marea dorința mea, nu ar mai lăsa vântul să fluiere... căci obosește în zadar... e doar o șoaptă.
—Nu ar lăsa să mă clatine necredința... dar ea nu știe ce arde în mine... căci ce-i în mine... știe doar Cel căruia i-am dăruit inima mea.