De-as avea credință care, munții mișcă... chiar de-s mic,
Însă fără de iubire... aș fi eu doar un nimic,
Căci iubirea prin credință, mă va duce unde eu,
Îmi doresc s-ajung... acasă, lângă Tatăl Dumnezeu.

De aș face multe fapte, însă fără să iubesc,
Aș fi cel care coboară, cel care mereu greșesc,
Ar fi fapta pentru mine, nu e pentru Dumnezeu,
Fapta fără de iubire, e fățarnică mereu.

De-aș rosti numai frumoase, eu cuvinte... aș zidi,
Dacă în acea vorbire-ntotdeauna aș iubi,
Fără dragoste cuvântul, să zidească n-ar putea,
Este fără de speranță, poate el doar dărâma.

A avea mereu iubire, este doar un mare har,
Dragostea-i biruitoare, trece ea de-orice hotar,
Fără ea aș fi țărână, fluturată ce-i mereu,
Dusă doar peste pustie, departe de Dumnezeu.

Aș fi înghițit de mare, dacă eu nu aș iubi,
Dragostea îmi dă putere, să vâslesc eu zi de zi,
Îmi ridică și privirea, când pe cale obosesc,
Ea mereu îmi dă putere, prin necazul ce-ntâlnesc.

Fără dragoste nu-i viață, căci iubirea este vie,
Fără dragoste e calea, ea mereu doar o pustie,
Fără ea... înspre pieire, eu m-aș îndrepta acum,
Cine-o are este omul, iubitor mereu și bun.

Fără ea în rătăcire, eu mereu aș rătăci,
Căci iubirea e lumină, ea și-n noapte poate fi,
Ea îmi dă asemănarea, cu al meu scump Dumnezeu,
Să o am îi cer întruna, vreau ca El să fiu și eu.
Amin(diana)