Ascunzi în tine-o inimă pustie
şi-al tău popor se vrea
a fi creştin, purtându-şi crucea,
dar cât de-amar te-nşeli
prin semnele-ţi stinghere,
lăsând să te pătrundă
mirajul din mistere…

O, ţara mea, de-ai fi tu oază
în deşertul lumii
ce călători s-aştepţi a se-odihni…!
Dar tu te stingi, lăsând patima humii
să-ţi ardă frumuseţea,
sfinţenia cununii,
zdrobind iubirea, adevărul, viaţa,
dorind ca să faci loc minciunii…

Şi tot ce strângi e doar fatalitate,
neadevăr, şi ură, şi gunoi
şi-ai vrea să faci din toţi,
din noi,
doar instrumente cu corzi neacordate,
cântând iubirea fals,
cu minţile-ncordate,
întipărind un spirit de convoi!

O, ţara mea, cu porţile deschise
spre orizont, spre alte lumi mai bune,
tu ai lăsat ca să te cotropească
nu mila, bunătatea, ci falsa lor dreptate,
a celor ce sunt mari şi-astfel
le cânţi în strune…!

Şi nu te vezi că goală umbli
după-aşa zise promisiuni…
Iar paşii tăi zoresc
spre-o moarte prea amară
şi va rămâne-n veci doar piatră funerară
pentru atâţi’ ce-au fost cândva creştini!

Sa fie vers-un clopot spre-o veşnică trezire!
E prea hidos prezentul
ce-ngroapă atâţi’ în van!
Creştini, e vremea să ne venim în fire,
să ne întoarcem spre-al lumii Suveran!

Schimbare vreau, schimbare chiar cu mine
şi doruri sfinte legate doar de ceruri!
Şi-astfel, treziţi din somn chiar din ruine,
să dăltuim a cerului rubine…

Dar tu, n-ai vrea să mi te-alături?


04 februarie 2013