Slavă Domnului Vieții



Slavă, Domnului vieții! ! ...
Măreția frumuseții,
Bogăția, celor drepți,
Mintea celor înțelepți,
Sufletul celor chemați,
Lui Isus să-i fie frați.

Slavă, Pâinii Vieții, noastre
Cunoștinței sale vaste,
Vieții, Lui, neprihănite
Puterii nebănuite,
Trupului, bătut în cuie
Sufletului, ce se suie,
Duhului, ce se înalță
Înapoi la fosta viață,

Cel, din dreapta, de pe Tron
Ignorat, de-un faraon,
De un om, ce-și zice, Zeu
Dar, fiind, un trecător
Care n-are viitor,
Care n-are, Dumnezeu.
Se numea mărețul, Ra,
Ignorând pe Yehowa
Mai ales Puterea Sa.

Se credea, culmea, puterii
Având, tronul, nemuririi
Pe când, Domnul Învierii,
Îl, vedea sclav, al preamăririi,
Drept de viață și de moarte-și
Aroga, pentru supuși
Moartea sa ca și viața
Le avea, date, de sus
Neântors din nebunia,
Omului ce se înalță,
El iși preamărea, prostia,
Fiecare dimineață.

Dar, avea să-i vin-apusul,
Într-o, zi, amestec mare,
Într-o parte fiind soare,
În cealaltă, ceață mare,
Că, zi noapte, presupusul
Faraonul, se inneacă,
Când trăia clipe de groază,
Descompuși, ce să plutească
Sub soarele de amiază,
Încăt, el să recunoască
Că-i sclav, Domnului Vieții,
Lăudat de toți poeții,
În răcoarea dimineții.
Iar puterea lui sub soare,
I-a fost, dată, ca-ncercare
A puterii trecătoare,
Celui, îngrozind popoare.
Pe-al său nume
”zeul Soare”.

Când simți, dezastrul morții,
Slava-i mare, cuprinzînd-o,
Parcă, consfințise sorții,
Toat-armata, înnecând-o.
Toți vitejii, ce loveau
Cu forță necruțătoare,
Pe vecinii ce-i aveau,
Din dorinți nimicitoare.
Moartea, și- a lăsat amprenta
Pe cal și pe călăreț,
Încât, Cel, ce zidi Soare,
I-arăta suprem, dispreț.
Ar ceda, bucăți din țară,
Ca să scape, să nu moară.
Și-ar da țara, lui semeață
Pentru cinci zile de viață.

A rămas fără putere,
După, fast, venind cădere.
Asta fiind învățătură,
Pentru oști, costisitoare,
Parc-ar fi-nghițit, o gură
De-apă, amară, de mare.

Maria Despescu
14.03. 2022.
ALBA