Doamne, cât de minunat vorbeşti sufletului meu
Când pe marea vieţii valuri mă-nconjoară şi mi-e greu...
Cât de minunat ştii Tu să alini cu un cuvânt
Inima îndurerată... sufletul care-i înfrânt...

Doamne, dacă nu mi-ai fi Stâncă, Sprijin şi-Adăpost
M-ar îngenunchea necazuri, vieţii n-aş găsi un rost
Iar durerile mi-ar frânge trupul slab şi istovit
Şi-aş uita, în încercare, ce înseamnă-a fi iubit!

Doamne, de nu mi-ai zâmbi printr-o rază-n zori de zi,
Dacă nu mi-ai da prin haru-Ţi pace sfântă-n vijelii
Cum aş mai putea visa? Cum aş mai privi spre cer
Pentru a sorbi speranţa într-un trai ce-i efemer?

Când atâtea vorbe dor aruncate negândit,
Când în jur sunt oameni mulţi ce au sufletu-mpietrit
Eu mă-ndrept din nou spre Tine... vin din nou spre-a-Ţi mulţumi
Că m-ai învăţat ce-nseamnă a ierta şi a iubi!

Vulcan-18-03-2022
Mary