Într-un sat, în depărtare,
Nu știu să vă spun în care,
Stă o fată cu al ei bun,
Lângă o margine de drum,
Sus pe deal, într-o colibă.
N-aveau case în jur, vă spun
Căci în vale locuiau
Toți sătenii ce stăteau,
Adunați ca-n mușuroi,
Iar în deal erau ei doi.
În vale era fântână
Cu o apă tare bună,
Iar bunicul tot căra
C-o găleată, ce o lăsa
În poartă, să poată bea
Călătorul ce trecea.
Iară fata se ruga,
Să aibă fântâna sa
În curte, apă să ia
La toată lumea să dea
Și vitele ca să bea.
Și într-o zi prin sat trecură,
Meșteri ce treburi avură
Și cu ei târgul făcură
Și astfel s-au apucat
De au săpat pământ uscat
Și tare s-au minunat
Când de apă ei au dat,
Apă rece, cristalină
Toată valea ca să vină,
Să ia apă și să bea,
Călătorul ce trecea,
Dar și calul ostenit
În timp ce sta priponit.
Fata în odaia sa,
Domnului îi mulțumea
Pentru apa ce le-a dat
Ca să aibă să le dea
Celor osteniți să bea,
Să le spună o vorbă bună
Despre Cel ce a creat
Acel izvor minunat,
Ea nicicând nu a uitat.
Emilia Dinescu