Pe drumul vieții triste, spre altă viață merg,
Mi-e pasul nu agale, spre ceruri eu alerg,
Cu inima-ntristată, mă-ndrept spre bucurii,
Dorința mi-e aprinsă, de cer... de veșnicii.

Lovit mereu de valuri, spre mal eu mă grăbesc,
Căci vreau a mea iubire, la mal s-o întâlnesc,
Pe marea tulburată, eu caut azi mereu
Acea pace divină, ce-i doar din Dumnezeu.

De vânt bătut în vale, ieșirea o zăresc,
Căci mie mi-e lumină, Acel ce îl iubesc,
Prin văi mă întărește, căci este-a mea tărie,
Izvor mereu de viață, ce curge prin pustie.

Prin arșița de soare, mă-ndrept înspre Isus,
Privirea obosită, mereu îmi este-n sus,
Fiorul sfânt mă umple, doar cu puteri mereu,
Căci el este fiorul, divin... din Dumnezeu.

E cel care în mine, azi arde plin de dor,
Mi-a dat mie și aripi, spre Domnul ca să zbor,
Sub cer cu nori mi-e zborul, dar nu vreau să opresc,
Decât în clipa-n care, eu o să-l întâlnesc.

Pe drumul vieții triste, aștept doar fericiri,
Prin luptele pornite, nu fac pe el opriri,
Căci vreau s-ajung la Domnul, numai pe El îl vreau,
Căci am doar o dorință, la pieptul Său să stau.

Prin loc umbros mi-e pasul, spre cel de soare plin,
El astăzi se îndreaptă, și vreau al meu suspin,
În urmă să rămână, căci vreau eu un trecut,
Sa-mi fie suferința, în care sufăr mult.

Acasă vreau odată, la Domnul să ajung,
Prin toate ce sunt grele, la pieptul cald să plâng,
Să fiu o veșnicie, Cu Împăratul meu,
El este numai unul... El este Dumnezeu.
Amin(diana)