Să ne pocăim cât astăzi, încă-s vremi de îndurare,
Să venim la poala crucii, să ne cerem toți iertare,
Câtă vreme ne mai lasă, Domnul ca să ne căim,
Căci El are o dorință, unul ca să nu murim.

Să ne-apropiem de calea, care-i numai către cer,
Să ne-ndepărtăm de drumul, celor care astăzi pier,
Și la masa celor care, sunt doar răi, noi să nu stăm,
Din păcate... din plăcere, azi vrea să ne ridicăm.

Să ne ridicăm privirea, din al morții reci sclipiri,
Și să prețuim azi harul, al divinei calzi iubiri,
De ar fi astăzi răpirea-n care oare veșnicii,
Am sfârși... în focul veșnic? , sau în Țara celor vii.

Să ne-adapostim la umbra, aripilor ce-a întins,
Să fim plini doar de nădejde, s-avem mijlocul încins,
Mijlocind în rugăciune, să stăm lângă Dumnezeu,
Să nu ne doboare timpul, ce-a venit cu-atâta greu.

Să fim treji în orice vreme, căci va bate El îndat,
Ușa când se va deschide, ar vrea marele-Mparat,
Ca să fim cu toții gata, gata pentru înălțare,
Să luăm bine aminte, e aproape... El apare.

Ceru-ndată va deschide, astăzi să mai prețuim,
Timpul... harul ce-l mai lasă, noi ca să ne pocăim,
Căci îndată se sfârșește, vremea ce-i de pregătire,
Să fim gata, este-aproape, treapta înspre nemurire.

Și în clipa revederii, înspre cer să ne-nălțăm,
Cu Isus spre împlinirea viselor ca să zburăm,
Către răsărit de soare, care veșnic el va fi,
Către viața ce vre-o dată, sus în cer nu va sfârși.
Amin(diana)