Aș vrea să stau mereu pe înălțime
Și-n vale niciodată să cobor,
Să gust doar din trăirile sublime,
Am însă un statut de muritor.

Aș vrea să mă-nsoțească biruința
Cu fiecare pas pe care-l fac,
Să nu mă întâlnească suferința,
Însă, de lut nu pot să mă dezbrac.

Aș vrea nu slăbiciunea, ci puterea
Să-mi umple cupa-n fiecare zi,
Să nu fac cunoștință cu durerea,
Dar vlaga mea începe-a vesteji.

Aș vrea... aș vrea... Dar paradoxul este
Că-mi port comoara într-un vas de lut,
Și n-are voie firea să conteste
Înțelepciunea care m-a făcut.

Durerea, slăbiciunea, umilința,
Le folosește, ca puterea Sa
Să-și manifeste-n mine biruința
Și-abilitatea de a transforma.

Aș vrea să vreau doar ce vrei Tu întruna,
Tăcut să mă smeresc sub mâna Ta,
Știind că Tu-mi împodobești cununa
Ce-n cerul Tău odată-o voi purta.

Și-aș vrea să-Ți mulțumesc de neînțelesul
Și minunatul plan cu viața mea,
În care-ai investit tot interesul;
A Ta sa fie toată gloria!