Era o zi de dalbă primăvară,
Cu pomi ce înfloreau frumos,
Și păsări ce cântau întâia oară,
Cu cântec dulce și melodios.

Dar toate s-au oprit din mersul lor,
Și toate încet au amuțit,
Căci au simțit al morții greu fior,
Venea, lăsând în urma lui dor infinit.

Trecea un om, cu un chip blând,
Cu trupul frânt de vânătăi,
Ducea o cruce-n spate, după El cărând,
Cuvinte grele, palme și bătăi.

Era un om așa umil,
Și nu spunea nimic de fel,
Avea pe cap urme de spini,
Și sânge ce curgea pe El.

Erau mulțimi in jurul Lui,
Dar nimeni nu îl ajuta,
Să ducă crucea-n locul Lui,
Chiar nimeni nu se-ncumeta.

Primea batjocuri și ocări,
Chiar de la cei ce i-a hrănit,
Ce-i vindecase de-a lor boli,
I-a mângâiat și i-a iubit.

Era Isus, iubitul Miel,
Ducea o Cruce mare în spate,
Dar ea părea așa de grea,
Purta a noastre întregi păcate.

N-a dat napoi, deși putea,
Doar un cuvânt ca să rostească,
Să cheme îngeri a-L scăpa,
De toată ura omenească.

Dar El n-a vrut că să renunțe,
Ci a 'mplinit voia cerească,
Cu iadul a putut să lupte,
Din moarte sa ne mântuiască.

A stat întins pe crucea grea,
Nu cuiele-L țineau pe loc,
Ci dragostea ce o avea,
Și dorul Lui pentru noi toți.

S-au bucurat dușmanii Săi,
Credeau că L-au închis pe veci,
Credeau că au pus capăt Luminii,
Intr-un mormânt sub piatra rece.

Dar în a treia zi, de dalbă primăvară,
O mare veste am primit,
Iubirea a ieșit din groapă afară,
Și-a înviat și toate au înflorit.

Și azi ești viu, din cer domnești,
Ai biruit pe veci mormântul,
Căci ne-ai iubit și ne iubești,
Ai legat Cerul și Pământul!