Pornind ucenicii să treacă de partea cealaltă a mării,
Când soarele-încet se retrage și locu-i cedează-înserării,
Deodată-o cumplită furtună, produsă de vânt, se stârnește
Și cu uriașe talazuri corabia-întruna lovește.

Vâslesc ucenicii cu râvnă, zadarnică-i însă lucrarea,
Cu toată a lor iscusință mai tare se-învolbură marea.
Isus se-odihnește la cârmă, și doarme, de parcă furtuna
Sau vremea-însorită și calmă ar fi pentru Dânsul tot una.

Cu zor, ucenicii-L deșteaptă: 'O, Doamne, chiar Ție nu-Ți pasă?
Nu vezi că pierim în furtună', nu vezi ce necaz ne apasă?
Și Domnul atunci se ridică. El vântul îl ceartă, și mării
Îi spune să tacă; o pace adâncă ia loc tulburării.

Apoi către ei se îndreaptă: Dar "unde vă este credința?"
De ce v-a cuprins disperarea și panica toată ființa?
Uitându-se unii la alții își pun împreună-întrebarea:
'Dar cine e oare Acesta? L-ascultă și vântul și marea. '

Acesta-i Isus, Dumnezeul cel unic, cel veșnic și tare
Ce-n toate furtunile vieții puterea supremă o are.
Când vântul sau valul izbește, aleargă la El totdeauna
Și cheamă-L, căci El te păzește. Isus potolește furtuna.