Astăzi sunt pe cale, mulți ce plâng cu jale,
Au un dor de ceruri, chiar de trec prin vale,
Însă alții-aleargă, valea ocolind,
Prinși de amăgire, pe cel rău slujind.

Mulți udă pământul, doar cu lacrimi grele,
Biciuiți de oameni, culeg doar durere,
Însă cei din gheara, celui ce e rău,
Merg înspre pierzare, doar zâmbind mereu.

Inimi arzătoare, pline de iubire,
Au focul speranței, la o re-ntâlnire,
Bat în suferință, doar pentru Cel viu,
Clocotesc întruna, chiar și în pustiu.

Însă cele care, merg înspre pieire,
Sunt ca și o stâncă, pline de-amagire,
Duse înspre moarte, sunt de rătăciri,
Goale-s de fiorul, veșnicei iubiri.

Căci se așternură, vremi rătăcitoare,
Izvorăsc din ele, ape-otrăvitoare,
Unii beau căci lupta, astăzi i-a uscat,
Alții-asteapă ziua, cea de neuitat.

Este gălăgie, este tulburare,
Cernerea venită, este una mare,
Ea separă bobul, ce-a fost prelucrat,
De pleava ascunsă, de tot ce-i uscat.

Ea-l separă astăzi, pe cel prigonit,
De acel ce-o viață, a batjocorit,
Răutatea-n sită, nu va rămânea,
Numai bunătatea, ce o va-nălța.

Peste tot se vede-a Domnului lucrare,
Ce vrea să trezească, ațipirea mare,
Căci aproape este, revenirea Sa,
Vremi de pocăință, El nu va mai da.