S-a lăsat o mare teamă pe pământu-ncețoșat,
Vremurile ce-s venite, tați de mame azi despart,
Frații se îndepărtează, de iubitele surori,
Căci se-aleargă-n căutare, a pământului valori.

Lăcomia e pătrunsă, în locașul Celui sfânt,
Pe covoare roșii astăzi, calcă cei cu legământ,
Predici multe, și cântarea-n decibeli ce se măsoară,
Care scoate chiar și harul, ea pe ușă azi afară.

E smerenia vestită, dar vestită doar rămâne,
Căci tot moda-n adunare, intră fără de rușine,
E mândria pe o treaptă, cea înaltă... căci vrea sus,
Mândrul ce-i așa departe, el de calea lui Isus.

S-a lăsat o amăgire, ce aduce azi un vânt,
Peste cei ce-au fost statornici, astăzi merg doar clătinând,
Căci acel care răcnește, i-a mușcat... i-a otrăvit,
Cu sclipirile din lume, El pe ei i-a amăgit.

Sunt acei de la amvoane, adunări ce pustiesc,
Doar de pe hârtie harul, peste tot ei îl vestesc,
Cu un steag de biruință, fluturând... nu obosesc,
Dar e steagul Isabelei, căci pe ea o prețuiesc.

Însă noi surori iubite... fraților ce vă rugați,
Avem harul, bucuria ca să fim azi învățați,
De Isus... ce-i folosește, pe ai noștri-nvățători,
Ca să strângem pentru ceruri, roade bune și comori.

Pentru ei... să fim aceia, ce mereu doar mijlocim,
Lupta lor e și a noastră, azi cu ei sa ne unim,
Să nu intre-n adunare, amăgirea peste noi,
Singură nicicând nu vine, vine cu a ei eroi.

Poate ea ca să aducă, amăgirea de afară,
A ei fapte, vrăjmășie, o trăire de ocară,
Poate lumea să aducă, să rămână un pustiu,
Va fi numai vina noastră, nevegherea-n ceas târziu.