Cu rănile pe spate, cu spinii de pe frunte, urca Străinul care, era neobosit,
Era plin de putere, căci dragostea purtată, doar pentru omenire, era un infinit.

Cu fața-nsângerată, urca mereu calvarul, atunci El nici-o clipă-napoi nu a privit,
Avea doar o dorință, pe noi să ne salveze, luând doar El povara, pe-o cruce răstignit.

Era străin căci nimeni, pe El nu îl crezuse, că este Fiul unui, mai mare Dumnezeu,
I-au pus o cruce-n spate, s-o ducă înspre locul, unde în chinuri grele, murea și-n locul meu.

Era împins de oameni, scuipat de o mulțime, batjocorit pe drumul, care era pietros,
Dar El urca întruna, desculț și plin de rane, doar plin de bunătate, căci El era Hristos.

Era Fiul de Rege, care lăsa în urmă, o slavă-mpăratească, să moară răstignit,
Pe dealul căpățânii, pe-un lemn bătut în cuie, pământu-ntreg să vadă, ce mult El l-a iubit.

Era Acela care, murea s-avem noi viață, răbda și-acele pietre, spre El ce aruncau,
Rabda și prigonirea, răbda umil și hule, căci mult iubea mulțimea, pe margini ce stăteau.

Urca știind că moartea, pe El sus îl așteaptă, dar nu se răzgândise ca cei care strigau,
Să fie-mpins la moarte, când la-nceput cu ramuri, doar de finic pe Domnul, ei îl întâmpinau.

Urca plin doar de milă, căci mijlocea-n durere, pentru păgânii care, pe El l-au răstignit,
Urca plin de iubirea, ce s-a văzut pe cruce, atunci când și-a dat viața, bătut, scuipat, hulit.

Să fim și noi ca Domnul, ce nu privea în urmă, s-avem și noi o țintă, și El mereu avea,
Era țintă salvării, a-ntregii omenire, ca și atunci... și astăzi, salvare vrea să dea.

Să fim mereu statornici, și plini de-a Sa iubire, căci este o iubire, ce-i plină de puteri,
Ea nu-i o rătăcire, ți-arată o cărare, doar amăgirea are, mai multele cărări