Tu suflet clătinat pe drum, prin negura de ceață,
Ce-adeseori în față ta, apare ea în viață,
Acel ce spui că nu mai poți... că nu mai ai putere,
Te-am auzit cum strigi și ceri, de sus o mângâiere.

Tu suflet plin de răni adânci, din gurile deschise,
De ce azi uiți ce pentru tine-au fost lucruri promise,
De ce tu uiți cum am răbdat, pe Golgota pe-o cruce,
Cum am putut Eu să o duc, și tu o poți azi duce.

Cum Eu am suferit din greu, să te salvez pe tine,
Iubește-mă ca tu să poți s-ajungi în cer la Mine,
Căci prigonit și eu am fost, cum ești și tu acuma,
Dar fără prigoniri să știii... nu vei primi cununa.

Aud în nopți un plâns ascuns, în zi cum gemi pe cale,
Dar vreau să știi... și Eu cândva treceam bătut prin vale,
Dar te-am purtat mereu în gând, nu am gândit odată,
Din drumul greu sa mă întorc, în slava minunată.

Cum tu suspini și Eu cândva, sub o povară mare,
Gustam suspinul cel amar, să ai azi îndurare,
Ca tu să simți fior divin, ce azi îți dă putere,
Spre Mine pietre se-aruncau, care lăsau durere.

Ridică-te căci Eu te-ating, te scot din strâmtorare,
Te-ating cu mâna Mea ce-a fost mereu biruitoare,
Mai rabdă cum și eu răbdam, bătut de bici pe spate,
Aproape-i ziua-n care Eu, voi face o dreptate.

Să nu ai gândul să-ți oprești, tu pasul azi pe cale,
Dar nici nu vreau să fie el, spre Mine-un pas agale,
Grăbește-te... tu ia-ți avânt, și nu privi în lume,
În ziua Mea... vreau să te știu, vreau să te strig pe nume.