Când glasul de fiorul iubirii mi-e prea plin,
o, iartă-mă, Tu, Gândul ce-n veci rămâi senin.

Când ochii în frumsețe se-nvăluie prea strâns,
o, iartă-mi, Taină, cântul prea umezit de plâns.

Când sufletu-n avânturi se-nalță prea uitat,
o, iartă-mi, Tu, Măsură a tot ce-i cumpătat.

Când marea-mi bucurie prea goală iese-n drum,
o, iartă-mi-o, Tăcere, și-mbracă-mi-o în fum.

Când duhul prea cu teamă s-ascunde tremurând,
o, iartă-l, Îndrăzneală, și-ntinde-i mâna blând.

Când flacăra o clipă prea-mi crește pe altar,
o, iartă-mi-o, Veghere, și-nvăluie-mi-o iar.

Când uit și trec hotarul iubirii în vreun fel,
o, iartă-mă, Iubire, și-ntoarce-mă la el.