Mi-e cerul în față mereu plin de soare,
De razele care mi-aduc luminând,
Mai multă speranță că vine îndată,
Al meu Mire veșnic pe-un nor coborând.

Mi-e inima plină de-acea bucurie,
În care cu Domnul mă-nalț înspre cer,
De-acea bucurie când ochii vedea-vor,
Cum El va deschide și porți ce-s de fier.

Din gură cântarea mereu azi răsună,
De-al ei fericiri sunt eu plin azi mereu,
Ecoul îmi este o aripă care,
Mă duce cântând la al meu Dumnezeu.

Acea împlinire, de vise trăite,
Mă poartă adesea spre locuri doar vii,
Nădejdea mi-e mare, și-n urmă sunt toate,
Dureri... suferințe și locuri pustii.

Mi-e drumul în față cu văi adâncite,
Dar eu nu ating nici-o clipă-un adânc,
Căci pasul îmi este pe-acea trecătoare,
Ce-i pusă de mână Acelui ce-i sfânt.

E-acea trecătoare ce munții îi urcă,
Să pot ca să trec eu de ei mai ușor,
Mă trece de teamă, mă trece de zbucium,
Mă duce să beau din al vieții izvor.

Grăbesc chiar și pasul prin cele-ntâlnite,
Pe margini stau spini ce mereu mă rănesc,
Dar rănile mele aprind o dorință,
Pe Cel ce m-așteaptă să-L văd... că-l iubesc.

Sunt răni ce aprind ele-un foc al iubirii,
Sub aripa-ntinsă mă-mping azi mereu,
Căci dragostea care un drum îmi deschide,
E dragostea doar pentru-al meu Dumnezeu.

E-atât ea de mare nimic n-o cuprinde,
Căci Domnul e-n toate mereu necuprins,
E dragostea care-nainte mă trece, de apele care doresc să fiu stins.